na, ca explica Poetul mai bine decat mine ce-am vrut sa spun in postarile anterioare despre generatia parintilor nostri, cum gandeau, cum ne-au crescut, cum ne-au tradat. el insusi e cel mai bun acuzat. iar cine nu intelege de ce aceasta confesiune este o mostra de autoritate dispretuitoare si ne-iubitoare, de tiran judecator si critic al propriilor copii, ar trebui sa apeleze la un terapeut. serios.
„Prima născută, Ioana, este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii.
Al doilea copil al meu, Andrei Alexandru, este în mare măsură un artist cu mari ieşiri în literatură, în pictură, în muzică, e conferenţiar la Universitatea «Spiru Haret» şi un grăbit şi puţin cam distant tată de copii. Experienţa nefericită a finalului căsătoriei dintre părinţii lui l-a ţinut, măcar deocamdată, departe de instituţia căsătoriei, pe care a tot amânat-o. Seamănă în unele privinţe cu mama lui şi, la caracter, cu tatăl meu. E mai dârz şi, aş zice, mai rău decât mine. Dar, pe total, mă mândresc cu el.
Cea mai fericită împrejurare a vieţii mele a fost naşterea celui mai mic dintre copiii mei, adolescenta Ana-Maria, o fiinţă genială şi dăruită muncii de care se apucă, strălucită absolventă a Liceului «Cervantes», intrată pe baza performanţelor obţinute la olimpiadele şcolare în rândul studenţilor de la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti. A preluat şi de la mama ei, o fiinţă înzestrată şi devotată, calităţi esenţiale, mă moşteneşte şi pe mine în multe privinţe, inclusiv în capacitatea memoriei şi a imaginaţiei, Ana câştigând, de exemplu, în paralel, dreptul la câte o bursă semestrială pentru 2011, la Madrid şi Lisabona. Ea a ales Lisabona. Ca şi părinţii ei, e temperamentală şi, cum se supără uşor, pare a se şi împăca uşor. Nu profită, prin propria ei voinţă, de privilegiul că e fata cui e. Îi place firescul, deşi are, de pe acum, realizări nefireşti.
Să nu uit, Andrei are şi copii, nu la fel de realizaţi, din păcate, ca el, iar prin fiica lui are şi doi nepoţi vivaci. ”
http://www.jurnalul.ro/stire-special/va-fi-interesanta-postumitatea-mea-559131.html
Madeinromanika's Blog 
Vezi…d-aia nu raman barbatii gravizi:-)
tata nu-i ca mama! 😀
io citeam si ma cutremuram la umbra nucului batran. mi s-a facut pielea de gaina cand mi-am dat seama ce vrea sa spuna, de fapt, paunescul aici: a urat-o pe Constanta pana si in proprii copii. si a vrut sa-i mai spuna inca o data asta, de adio, producand din nou suferinta copiiilor. terifiant.
Adevarul e ca cele mai dureroase palme sunt astea mascate in laude.
basca „laudele” sunt publice. :-((
M-a marcat teribil exprimarea: „Dar, per total, ma mandresc cu el”. „Per total” referitor la propriul copil??!!
„Asta nu inseamna ca n-o iubesc…”
Trist, fara margini de trist sa ai parte de asemenea parinte, parinte a carui moarte media s-o transforme intr-un soi de spectacol faraonic si sinitru.
Cum spuneai si in articolul anterior, mult schizoid in viata si timpurile noastre…
eu nu reusesc sa inteleg cum lucrurile astea nu-s evidente si pentru restul? ce pacla le atarna pe ochi si ce calti le infunda creierii?
TVurilor le atarna pacla balelor dupa audienta (Paunescu, Madalina Manole, Dinica – astia-s ca cioclii, moare cineva, traiesc si ei), iar cei ajunsi la >50 de ani nu-l plang si regreta pe Paunescu, ci tineretile lor, cu toate aspiratiile arse si doborate de vreme, de realitate, de nesansa, de propria esuare. Plang pentru ei, pentru c-au crezut si nu mai au in ce sa creada.
Mai ciudat e ca-s unii tineri care-l regreta si li se face pielea de gaina. Nu pot decat sa cred ca ei sunt ca mustele la lumina, noaptea, n-au discernamant, nu vor sa stie si aduc argumente de genul „A fost si el om ca toti oamenii, da’ a ajutat pe multi”. Nu stiu ei pe care multi, da’ daca „asa zice toata lumea”!
asta e clar. si nu ma indoiesc ca a ajutat enorm de multi oameni, cinste lui. dar noi aici vorbim si ne revoltam de altceva, nu? caci nu exista om 100% rau, normal ca omul Paunescu a avut si parti bune, normal ca a existat si poezie-poezie in opera sa. noi vorbim si ne minunam de uitarea romanului despre cei care l-au nenorocit pe o suta de ani, ca uite se face veacul maine-poimaine si noi tot ametiti ideologic suntem!
primii care nu au pastrat un moment de reculegere au fost exact nostalgicii care tipa acuma „aloo, liniste”.
Mda…deci se pare ca el isi iubea copiii in functie de realizarile profesionale si in functie de mama care i-a adus pe lume…
Ioana, fiinta nenorocoasa care a fost oprita din performanta profesionala de lipsa de ambitie si de depresie..de parca era vinovata fata ca are depresie…Dar bineinteles ca o iubeste neconditionat…of..ii si arata asta
Lui Andrei ii prezinta in primul rand calitatile profesionale..deci il iubeste un pic mai mult…ba nu…”se mandreste cu el”
Dar..”cea mai fericita imprejurare a vietii lui”(nasterea celorlalti 2 de dinainte fusese o nimica toata) o reprezinta nasterea mezinei, care este „o fiinta geniala” deci apta pentru a primi iubirea tatalui.
Am primit moartea lui Paunescu cu indiferenta, dar acum, citind link-urile date de tine, Ana si de alti prieteni…ma apuca furia pe tatal si pe sotul din el…Fata de restul, raman tot indiferenta…
Adriana, ai surprins excelent. dar hai sa zicem, astea-s sentimentele unui parinte, limitele lui. insa e chiar necesara umilirea publica a propriilor copii? asta e mizeria morala suprema. de aceea am spus ca io plang de mila copiiilor, a generatiei pierdute, atunci cand citesc Ruga pentru parinti.
Infiorator Ana, nu imi vine sa cred. Am crescut cunoscand Ruga pentru parinti, nu neaparat pe cel ce a scris-o cat interpretand-o, ca fiecare dintre noi cu gandul la proprii parinti, la parintii parintilor, la oamenii care sunt aproape de un final pe care nu il putem accepta cu adevarat nicicand.
Cat de departe de dl Paunescu de propria poezie, cat de departe e ceea ce exprima poezia lui de adevarul unei vieti de fapt foarte comuna in relationarea cu copiii proprii, relationare influentata mult de limitarea lui ca parinte…ce greu sa iti fie sa iti dai seama ca nu poti mai mult, si atunci jignesti, jignesti niste copii care poate „vad” mai clar decat tine si care iti sunt superiori prin claritatea intelegerii si lipsa limitelor care il fac pe Paunescu sa fie atat de trist in gandire…din pacate gandurile adresate copiilor lui.
Din pacate insa sau din fericire ma voi gandi altfel la poezia lui – Ruga pentru parinti. Ce cerseste parintele Paunescu cu poezia lui? Din partea copiilor lui?
Din pacate pt ca reprezenta un adevar general fara legatua cu viata lui, si din fericire pentru ca era o poezie grea. Grea ca plumbul atarnand pe inima noastra. Ne facea sa ne gandim. SI nu vrem, nu acum :)))
Multumim, a meritat sa stim, te citesc cu drag!’
Claudia