Etichete

,


am ramas fara cuvinte si cu plumb in vene:

Gurul nu e, uneori, numai un maestru spiritual, un iniţiator al discipolilor, cum îl descriu dicţionarele. Câteodată, el vrea să umple tot spaţiul intelectual al celor din jur, pe care va avea tendinţa să-i transforme, din elevi în supuşi. De aceea, un guru trebuie luat în considerare cu luciditate, chiar respectat şi admirat, dacă e cazul, dar nu trebuie lăsat să gândească, să citească, să reflecteze şi să ia decizii în locul celorlalţi. El trebuie să fie un adaos, nu un substitut. Dacă nu rămâne doar un îndrumător, ci e lăsat să ajungă un dictator, el se va răsfăţa tot mai mult, plutind pe forţa pe care i-o dă farmecul, validat de publicul său, care-i soarbe fiecare gest cu gura căscată, şi va abuza de charisma sa. Uneori, abuzul, întemeiat pe metafizică, este de-a dreptul fizic, mercantil, pragmatic. Gurul dă cuvinte, iluzii, speranţe sau chiar rezolvări, iar admiratorii oferă, uneori, în schimb, bani, sex, slugărnicie, fac piaţa, îi schimbă siguranţa arsă, sapă în grădină, plimbă câinele, adică răspund cu nişte recompense foarte pământeşti. Pasul dela admiraţie la adulaţie şi dela idolatrie la sclavie e foarte mic şi periculos, dar poate fi evitat dacă fiecare îşi păstrează în posesie creierul, spiritul, lecturile, îndoielile, întrebările. În anumite momente ale vieţii unor oameni, gurul poate ţine loc de un film, de o plimbare în parc, de un calmant, de o oră la psiholog, de un concert, de o carte, poate fi un bun leac contra singurătăţii sau decepţiei. Dar nu trebuie să substituie legătura celor din jur cu lumea. Mai jos, este o întâmplare particulară, dela care poate pleca un înţeles mai larg.

(…)

Tatăl – nimic! Ba, chiar mai rău: “Mi te pui contra? Mă-nfrunţi? Taci, nesimţitule! Când vorbeşti cu mine, să nu te-aud!”

Umil-umil, până-ntr-un punct, fiul a răbufnit, totuşi, cu obrăznicia neexersată a copilului crescut de un părinte autoritar: “Tată, n-a fost vina mea! Am făcut tot posibilul… Da’ dumneata nu puteai să te gândeşti mai devreme?”

La replica asta, tătânele a rămas, o clipă, blocat. Deşi îşi strigase până atunci, fără motiv, indignarea că este înfruntat şi făcut de râs în faţa subalternilor şi a prietenilor, acum, când se lovise într-adevăr de un pui de replică, era pe marginea unei crize de isterie, încercând chiar să-şi pocnească fiul. Şi-a adunat cuvintele, şi-a lins buzele uscate de-atâta ţipat şi i-a întors-o obrăznicăturii: “Dacă ţi-am spus să fii aici la 6, la 6 trebuia să fii! Auzi? Să faci mistică din ce-ţi spun eu!”

(…)

În drum spre poartă, fiul a trecut pe lângă maică-sa, care rămăsese stană de piatră, pe durata scandalului, cu o carafă în mână. I-a spus: “Ai auzit? N-au fost gata broşurile-alea, ce să fac? Plus c-a fost aglomerat, dela Piteşti pân-la Simeria, coloană de TIR-uri, cum s-ajung?” Maică-sa nu i-a cedat nicio fărâmă de înţelegere. Privea fix spre craca unui prun, ca o martiră pusă la încercare de un inamic perfid, care folosea tăcerea ca armă de rezistenţă. Înainte să iasă, băiatul i-a mai spus: “Chestia cu mistica e prea de tot. Ce zici?” Poate calculând instinctiv că băiatul îi pleacă, dar cu soţul rămâne în casă, femeia a răspuns tare, ca să fie auzită, ca un avocat fără vocabular, dar ireductibil şi strident: “Are dreptate taică-tu. Când taică-tu spune ceva, e sfânt! Poeziile alea ale lui taică-tu sunt cele mai bune din câte-am citit…” Cu maică-sa, băiatul îşi permitea să fie reflexiv, fiindcă măcar ea nu urla şi nu încercase să dea în el, aşa că i-a mai aruncat una, ironic: Normal că-s cele mai bune… Matale oricum n-ai citit nimic, în afară de versurile lui.” Ca să se pună bine cu tiranul, femeia a mai repetat de câteva ori: “Ce spune tac-tu e sfânt… e sfânt, auzi?”, până fiul a ieşit pe poartă.

(…)

4) Fundamentalismul bărbatului fusese hrănit şi de fobia cronică a femeii sale semidocte de a pune mâna pe carte. Îi era mult mai comod să-şi declare bărbatul poetul preferat, decât să vadă ce au scris şi alţii (Bacovia, Blaga, Eminescu sau măcar Emil Gârleanu, în cartea “Din lumea celor care nu cuvântă”, măcar titlurile “Gâza” şi “Când stăpânul nu-i acasă”).

 

(…)

7) Lipsa de educaţie duce la sărăcie, sărăcia duce la nevoia de miracole, iar nevoia de miracole duce la apariţia liderilor providenţiali, care îşi fac soclu din cărămizile habotniciei, ale neştiinţei, ale izolării şi ale minunilor promise.

8 )  O privire sumară către harta Pământului ne lămureşte imediat că fanatismul, talibanismul şi spiritele dogmatice sunt la putere acolo unde nu prea sunt şosele, biblioteci, apă curentă, săpun, universităţi, laboratoare, circulaţie liberă a informaţiei şi dreptul celor mulţi de a alege, atât conducătorii, cât şi minutele în care să citească “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

9) Un guru este, de obicei, un tip citit, care reuşeşte, însă, să-i facă pe supuşi să-l asculte orbeşte, convingându-i abil (exploatând inerţia lor la educaţie) că singura lor sursă de informaţii şi singura lor punte cu universul trebuie să le fie el. Gurul le inoculează ideea că ei trebuie să citească doar în privirea lui, să audă doar vocea lui, să-l viseze neapărat pe el, să asculte doar înţelepciunile lui, nu să înţeleagă pe cont propriu, să se documenteze alternativ, să reflecteze individual, pentru că asta e calea cea mai sigură spre întrebări, spre nesupunere, spre gândire cu propriul cap, adică spre anularea lui ca necesitate colectivă şi ca soluţie mesianică.

 

cititi in intregime Gurul nu tine loc de carte, aici:

http://andreipaunescu.blogspot.com/2010/10/gurul-nu-tine-loc-de-carte.html