Etichete

, , , , , , ,


mi se pare emblematic ca, in momentul in care Poetul (uhmm, ok, dezvolt mai incolosha ce e cu P mare de-aici) e foarte bolnav, lumea citeaza aproape exclusiv poezia „Ruga pentru parinti”. emblematic pentru o intreaga generatie stalcita sub bocanc, crescuta cu sandviciuri de paine neagra cu untura si zahar deasupra, cu caise verzi si corcodusi, cu volume inrosite de cenzura, cu frica si teroare si umilinta existentiala. subconstient, cei care-l plang acum pe Paunescu si il elogiaza drept un mare poet, il identifica generatiei parintilor nostri pe buna dreptate – noi fiind generatia Revolutiei romane, aia de-am luat dictatura cu polonicul si empatie doar din poezie. si pumni pe spinare intre galbena gutuie, treceti batalioane si pustoaico, tu ai sange de vipera, cantece la care lacrimau duios pana si parintii lui “eu te-am facut, eu te omor”, “m-am sacrificat pentru tine, si nici multumesc nu aud”, “cat esti in casa mea, faci ce zic eu. nenorocitule”.

parintii nostri, via Paunescu, sunt intr-adevar aia enigmatici si cuminti care stateau la cozi interminabile pentru „tacamuri” (gheare de pui, in traducere pentru generatiile ulterioare crescute cu MTV si nutella) si-si refulau umorile de victima duplicitara in bancuri cu bula. enigmatici, si-asta e simplu de explicat – „europa libera” era un secret al lui polichinelle, dar si o moneda de schimb pentru parintii-informatori si parintii-complici si parintii-tortionari si parintii-mincinosi si parintii-lasi si parintii-mitica-de-dambovita si parintii-inventatori-de-mita si parintii-pile-si-proptele si parintii-care-furau-suruburi-din-intreprinderile-patriei.

e de tragedie antica si nu alta ca tocmai copiii unor asemenea parinti plang acum oedipian dupa Bardul Suprem, ale carui litere capitale din nume nu pot in veci sa redevina litere mici, de mana, poetice, umane, ca la nichita stanescu de pilda (pe care Poetul il ura cu icter si splina marita), pentru simplul fapt ca Dictatura, Utopia, Poporul, Ceausescu, Manipularea se scriu ca pe piatra de mormant, un centimetru adancime cu dalta,  sa le vada si ochiul lacramos de roman nascut uituc si sa nu le mai scandeze in veci cu duiosie via sindromul Stockholm.

nu pot altfel decat sa plang, bineinteles, laolalta cu Poporul, cand ascult Ruga Pentru Parinti, mai ales versiunea cu scandarile Poetului dupa fiecare rima, la cateva secunde distanta, sa-si faca amfetamino-poezia efectul mai bine. spre deosebire de ceilalti romani nascuti mioritici, deci poeti, eu nu plang pentru parinti, ci pentru copii. pentru copiii sedati sentimentalisto-gaunos de Poetul-Imbatat-De-Propria-Utopie si cu o tzara de talent versificator, dar o tona de talent charismatico-megaloman sa puna Utopia pe versuri, asa incat Dictatura sa devina digerabila, Minciuna sa devina suportabila, Complicitatea sa para romantica, Neimplicarea sa nu doara prea tare, Asteptarea sa ia sfarsit, caci, nu-i asa, uite ce adormitor suna Subliminalele Cuvinte, ce nevoie am mai avea de cuvinte reale, de adevar, de revolutie, de demnitate umana, de gandire critica, de libertate? pentru ca, nu-i asa, nici o tortura nu are efect fara pauze de recuperare; daca-l torturezi pe unul fara intrerupere, moare; insa in communism, ca la americani in The Matrix, scopul e ca torturatul sa fie tinut in viata doar atata cat sa produca si sa simta plenar revolutii virtuale (alea cu planul la hectar si starpirea capitalismului) , fara sa mai aiba, insa, energia sa gandeasca critic si sa vada simulacrul, ca Flacara e doar o palpaire de lumanarica pe peretii pesterii si o uzurpare criminala a sensului si cuvantului.

diferenta intre un poet ca nichita stanescu si un Poet ca Adrian Paunescu e ca primul a murit de inima rea, inecat in betie, iar ultimul o sa moara de batranete, dupa o viata in care i-a indopat pe altii cu perje in amfibrahi si trohei. Durerea unuia nu a fost si durerea celuilalt, asa cum nici poezia. si nici romania. odihneasca-se-n Pacea si Prietenia, Ceausescu, Romania.